Home - Ultima ora - Purtătorul de cuvânt ALDE, Varujan Vosganian: Sindromul Gerula sau de ce ALDE s-a aliat cu PSD

Purtătorul de cuvânt ALDE, Varujan Vosganian: Sindromul Gerula sau de ce ALDE s-a aliat cu PSD

Purtătorul de cuvânt ALDE, Varujan Vosganian: Sindromul Gerula sau de ce ALDE s-a aliat cu PSD

Biografiile noastre politice – a lui Călin Tăriceanu și a mea – sunt asemănătoare în multe privințe, dar mai ales în ceea ce privește poziționarea în configurația politică a diferitelor perioade ale tranziției.

Povestea noastră începe în ziua de 28 ianuarie 1990, într-o încăpere a Palatului Victoria. În sala aceea, care avea să capete ulterior denumirea de Salonul Alb, aveam să ne regăsim alături, mult timp după aceea, el ca prim-ministru și eu ca ministru al economiei și finanțelor. Atunci, însă, la întâlnirea liderilor Frontului Salvării Naționale cu reprezentanții partidelor istorice, eram doi tineri subțirei, cu părul negru și ondulat peste urechi, așa cum cerea moda vremii, convinși că lucrurile se pot schimba peste noapte. Că lucrurile nu se pot schimba cu viteza luminii și nici măcar cu viteza sunetului, ci doar cu viteza sângelui care schimbă o generația cu alta, dacă nu chiar mai multe generații, aveam să o aflăm abia mai târziu.

Călin Tăriceanu participa la întâlnirea aceea ca reprezentant al Tineretului Partidului Național Liberal, iar eu ca unul care intrase în vâltoarea acelor vremuri dintr-un elan la care acum nu pot decât să tânjesc. Ne-am regăsit apoi în Adunarea Constituantă, el, ca deputat liberal, eu, ca reprezentant al Uniunii Armenilor. În anii care au urmat, am împărtășit aceeași atitudine potrivnică tentativelor de reinstaurare a partidului-stat, de îngrădire a libertăților civice și inițiativelor economice. În 1996 am condus împreună, însoțindu-l pe Emil Constantinescu, echipa de campanie a Convenției Democratice în Moldova, luptând cu succes împotriva Partidului Democrației Sociale, succesor al Frontului Salvării Naționale. Și din nou, în 2004, am străbătut țara în lung și-n lat, de data asta sub sigla Alianței „Dreptate și Adevăr”, împotriva aceluiași partid, devenit, între timp, Partidul Social Democrat. Mai bine de un deceniu și jumătate, Călin Tăriceanu și cu mine, în diferite campanii electorale, ca miniștri sau lideri ai coalițiilor de guvernare, ne-am situat în opoziție cu linia politică demarată de FSN și continuată de PDSR ori PSD.

Pe atunci, din punct de vedere politic, apele erau cu limpezime despărțite. Pe de o parte se situau partidele istorice și structurile civice apropiate acestora (Alianța Civică, Solidaritatea Universitară, Liga Studenților din Universitate etc.). De cealaltă parte, fie că se chema FSN, PDSR sau PSD, se găsea partidul care tindea să acapareze totul, să subordoneze economia, presa și societatea civilă, susținut de structurile de informații și de reprezentanți ai magistraturii.

Începând cu anul 2005, însă, am intrat într-o nouă și diferită realitate politică. Președintele României și prim-ministru nu mai aparțineau aceluiași partid politic, trăind într-o incomodă coabitare. În plus, printr-un proces de acomodare reciprocă, serviciile secrete și capiii magistraturii, care până atunci se găsiseră în siajul PSD, au trecut de partea nou createi drepte populare, reprezentate de președintele Băsescu și de camarazii săi din ramura „democrată” a Frontului Salvării Naționale. Convertirea a fost atât de vizibilă încât în anul 2006 această coaliție politico-juridico-informațională a pornit un atac fățiș împotriva guvernului condus de Călin Tăriceanu și a Partidului Național Liberal. Îmi amintesc cum nu se poate mai bine împrejurările acelea, căci am fost eroul fără voie al uneia dintre cele mai agresive și mai lipsite de scrupule agresiuni îndreptate împotriva liberalilor. E vorba de candidatura mea, în octombrie 2006, pentru postul de comisar european, candidatură pe care Traian Băsescu și serviciile de informații mai vechi și mai noi au izbutit s-o împiedice în felul lor. Nu vreau să revin asupra acelui moment rușinos din istoria tranziției. Cu regretul, totuși, că dacă societatea românească ar fi meditat suficient asupra a ceea ce s-a întâmplat atunci, turnura pe care a luat-o scena politică românească ar fi putut fi evitată. Pentru firul poveștii noastre, să amintim că în momentele acelea CălinTăriceanu mi-a fost tot timpul alături.

Cum, în noile condiții de după 2005, conviețuirea în acea formulă de coaliție (PNL – PD) devenea practic, imposibilă, am fost puși într-o situație inedită. Tăriceanu și cu mine nu mai aveam de optat, în realizarea unei alianțe, între o dreaptă istorică și o alianță democratică, pe de o parte, și o stângă nedemocratică, continuatoare, prin utilizarea serviciilor și a capilor magistraturii, a vechilor năravuri comuniste. Ci, dimpotrivă, între o așa-zisă dreapta populistă, născută peste noapte, controlându-se reciproc cu serviciile secrete și cu capiii magistraturii, cu practici foarte asemănătoare perioadei ceaușiste, pe de o parte, și o stângă politică, rămasă destul de stingheră, pe de alta.

În anii aceia, 2005-2006, a apărut un alt factor care a schimbat peisajul politic. Până atunci, disputa politică fusese aprigă dar, mai ales după alegerile din 1992, când lui Ion Iliescu i-a trecut frica de rege și de Corneliu Coposu, lupta politică a intrat pe un anumit făgaș. Oricât de controlate erau serviciile secrete și procuratura, ele nu erau folosite pentru anihilarea prin carnagii publice ori prin întemnițări ale adversarilor politici. Disputa s-a dus între anumite limite. Odată cu mandatul prezidențial al lui Traian Băsescu, al cărui prim gest a fost să ceară, de la servicii și procuratură, dosarele adversarilor politici, inclusiv liberali, și odată cu formarea triadei dintre președinte, servicii secrete și capii magistraturii, a fost introdusă în politică instituția distrugerii. Această nouă instituție a funcționat atât de bine încât, cu excepția celor care au avut o protecție externă nedisimulată ( Traian Băsescu, Klaus Iohannis , Dacian Cioloș, deși fiecare din ei aveau vulnerabilitățile lor), toții liderii politici importanți ai României care nu apucaseră să moară sau să se retragă la timp au trecut prin furcile caudine ale supravegherii, campaniilor defăimătoare, cercetării penale ori condamnării, cu consecințe nefaste, uneori de-a dreptul letale, asupra carierei lor politice, și cu efecte vizibile asupra calității clasei politice.

În această alternativă în care trebuia să optăm, pentru păstrarea majorității parlamentare, fie pentru o alianță cu stânga, moștenitoare a unor nostalgii ideologice și mentalități egalitariste, fie pentru continuarea unei coabitări cu o așa-zisă dreaptă populistă, dar moștenitoare a unor practici criminale, nu am avut de ales. În primăvara anului 2007 am denunțat alianța cu Traian Băsescu și cu ramura „bună” a FSN, reconvertită la dreapta populară, și am format un guvern minoritar, susținut în Parlament de PSD.

Sigur că acest moment putea rămâne singular în istoria recentă a României, așa cum s-a întâmplat cu susținerea tragi-comică pe care a primit-o Ion Iliescu din partea Convenției Democrate în turul al doilea de scrutin al alegerilor prezidențiale din anul 2000. Lucrurile ar fi putut reintra pe un făgaș normal, în care dreapta să promoveze modernitatea, bazându-se și pe valorile sale tradiționale, pe democrația liberală și pe drepturile omului, și confruntându-se, așa cum ar fi fost firesc, cu stânga politică, reprezentată de Partidul Social Democrat. Din păcate, n-a fost așa, iar tendințele născute în anii 2005 – 2006 n-au făcut decât să se agraveze. Serviciile secrete au ieșit complet de sub controlul politic și parlamentar, și-au atras de partea lor, prin mijloace specifice, pe capii procuraturii și pe unii judecători, iar președintele a creat prin numeroase numiri lipsite de discernământ profesional o structură de forță, influentă, cu o putere de expansiune și regenerare ieșite din comun. Consecința în plan politic a fost aneantizarea, prin intimidare, înfiltrare, șantaj și presiune a clasei politice, aglutinarea, rând pe rând, a partidelor istorice (PNTcd și PNL) și punerea lor în slujba necondiționată a acestei triade căreia acum i se spune „stat paralel”. Instituția distrugerii, pe care a perfecționat-o apariția Agenției Naționale de Integritate, s-a extins între timp și asupra funcționarilor publici, asupra capitalului românesc, a elitei medicale, a presei neascultătoare, asupra magistraților și judecătorilor neobedienți ai Curții Constituționale. Distrugerea a devenit articolul unic al unei Constituții iacobine ad-hoc, în așa hal încât, la diferitele alegeri care au urmat, la întrebarea „cine o să câștige”, răspunsul frecvent era „cine rămâne liber”.

Pentru a-și netezi calea spre controlul total al societății românești, acest sistem și-a creat un întreg arsenal normativ, pornind de la Codul penal și Codul de procedură penală, continuând cu Strategia de securitate națională, adoptată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, și cu protocoalele secrete pe care această strategie le-a făcut posibile.

Cu toată forța teribilă exercitată la lumina zilei și în întunecimile nopții, în ciuda promovării sale pe diverse canale, prin folosirea unor rețele interne și internaționale, activate sau reactivate, sistemul acesta a rămas impopular. Alegerile parlamentare din 2012 au fost câștigate zdrobitor de forțele politice care reacționaseră împotriva acestei treimi conspiraționiste. Din păcate, însă, răul fusese deja înfăptuit. Majoritatea copleșitoare obținută de Uniunea Social Liberală (PSD – PNL) nu a fost capabilă să stăvilească ofensiva acestui sistem. Mai mult de-atât, perioada guvernării Ponta a fost, dacă socotim amploarea supravegherii, proliferarea protocoalelor secrete și numărul abuzurilor din Justiție și Procuratură, perioada de glorie a acestui sistem. Sistem care nu s-a sfiit să-și arate colții chiar împotriva protectorilor săi, trimițând în judecată câteva rude apropiate de-ale președintelui Traian Băsescu și pe însuși Victor Ponta, pe care l-a și silit să demisioneze, prin înscenările ce au urmat tragediei de la Colectiv.

În mod paradoxal și tragic, acest sistem și-a arogat idealuri nobile: apărarea conduitei morale, asanarea vieții publice, consolidarea statului de drept. Spre deosebire de câțiva supraviețuitori ai perioadei 1990 (l-aș evoca pe președintele Emil Constantinescu), care au intuit caracterul nociv al acestei construcții subterane cu aisberguri periculoase, mulți dintre reprezentanții anti-fesenismului acelor ani s-au lăsat amăgiți ori ispitiți și au oferit sprijin public acestei triade monstruoase. Ei nu au înțeles că partea cea mai periculoasă a conglomeratului fesenist de la începutul tranziției se deplasase către așa-zisa dreaptă populară, din jurul lui Traian Băsescu.

Ceea ce nu a reușit încă acest sistem ocult, eficient, altminteri, în a destructura, a fost să-și structureze o forță politică credibilă. PDL a stârnit o antipatie pe care niciun alt partid nu a egalat-o în tranziție. Experimentul tehnocrat a eșuat lamentabil. În ciuda uriașului efort de compromitere a elitei politice interne și de activare a rețelei externe, cu excepția surprinzătoarei izbânzi de la alegerile prezidențiale din 2014, majoritatea societății românești nu s-a lăsat convinsă de „oglinda , oglinjoară” prin care acest sistem se automăgulea că e cel mai frumos din țară. Anul electoral 2016 a însemnat o altă înfrângere semnificativă a sistemului. În perioada care a urmat, chiar și cu susținerea publică a unor manifestații anti-guvernamentale fără precedent, dar lipsit de protectori bine înrădăcinați politic, precum odinioară Traian Băsescu și Victor Ponta, și reprezentat la vârf de un Klaus Iohannis pe atât de ezitant în a-și arăta putințele, pe atât de încăpățânat în a-și arăta neputințele, sistemul a intrat într-o anumită descumpănire, agravată și de un lung șir de dezvăluiri ale abuzurilor și ilegalităților, de șubrezirea autorității capilor ei și declanșarea luptelor interne.

Această structură paralelă și-a dat, din nou, seama că oricât ar fi de puternică, oricâtă capacitate de regenerare ar avea, oricâte medalii ar primi din partea diplomațiilor străine și susținere din partea unei elite civice confuze și fanatizate, oricâte campanii de compromitere a adversarilor și de mobilizare pe rețelele de socializare ar alimenta, are nevoie și de o soluție politică. Care nu poate fi doar simulacrul de până acum, fie cu partide de dreapta, depersonalizate și vasalizate, fie cu experimente neomarxiste, arogându-și în mod nedrept reprezentarea tinerei generații.

Cu alte cuvinte, pentru cei precum Călin Tăriceanu și autorul acestor rânduri provocarea rămâne aceeași. La fel și alternativa ce ne stă în față. Pentru a alcătui majoritatea necesară unei guvernări e nevoie fie să ne aliem cu stânga politică, aflată încă într-o strădanie de dobândire a prestigiului, fie să ne supunem necondiționat unei forțe lipsite de scrupule, o amenințări directă la adresa democrației parlamentare, a statului de drept și a apărării drepturilor omului. Din păcate, după experimentul eșuat al USL și după fuziunea cu PDL, Partidul Național Liberal a ales cea de-a doua variantă, cu toate umilințele, ridicolul și depersonalizarea care o însoțesc.

Călin Tăriceanu împreună cu mine și cu ceilalți colegi împreună cu care am format ALDE, am ales a doua opțiune. Opțiune care, din perspectiva anilor de început ai tranziției, pare neverosimilă. Dacă cineva ne-ar fi spus acum douăzeci – douăzeci și cinci de ani că poziționarea noastră de acum va fi cea de aliați ai PSD, poate că nici noi nu l-am fi crezut. Pe de altă parte, nimeni nu și-ar fi imaginat atunci că marele pericol la adresa democrației va veni într-o bună zi din altă parte.

În acest fel se explică și titlul acestui text: compromisul viteazului Gerula, căpetenia dacilor, eroul filmului „Columna” regizat de Mircea Drăgan și întruchipat de actorul Ilarion Ciobanu. După o viață dedicată luptei împotriva romanilor, Gerula și-a dat seama că există un adversar mai periculos, mai avid de putere și lipsit de scrupule. Astfel încât a ales să se alieze cu romanii, pentru a stopa năvălirea barbarilor.

The post Purtătorul de cuvânt ALDE, Varujan Vosganian: Sindromul Gerula sau de ce ALDE s-a aliat cu PSD appeared first on Partidul Alianța Liberalilor și Democraților.

CITESTE MAI MULT »

afterschool sector 2 bucuresti beton imprime Paris stiri botosani promovare site web miere de albine
traduceri autorizate Iasi tractari auto nadlac